Ce fel de porumbei trebuie să ne procurăm în crescătoria noastră

Orice columbicultor începător şi chiar avansat, trebuie să-şi procure în volierele sale cel puţin 2-3 perechi dintr-o rasă binecunoscută, care a dat rezultate şi unde porumbeii nu diferă decât prin unul sau două caractere maximum şi care să provină de la columbofili serioşi, cu o ţinută morală recunoscută şi care se ocupă de mai mulţi ani de creşterea porumbeilor călători. Odată procurată această rasă, crescătorul trebuie să o păstreze cu grijă în toate calităţile ei fizice şi de zbor, aşa cum Ie-a avut la crescătorul de la care a provenit. Acestor porumbei călători trebuie să li se asigure o volieră sănătoasă, spaţioasă, corespunzătoare numărului de porumbei călători pe care crescătorul doreşte să-i prăsească. Ea trebuie să fie luminoasă, cu mult aer, însorită în interior, cu boxe pentru reproducători şi locuri de odihnă pentru toţi ceilalţi porumbei din crescătorie, Dacă este posibil este necesar ca îngrijirea acestor porumbei călători să fie cât mai apropiată de aceia pe care a avut-o la crescătoria de unde au fost luaţi. Porumbeii ce ne dorim să ni-i procurăm trebuie să fie bine dezvoltaţi, dar nu prea mari - greoi -, să fie muşchiuloşi, cu penaj bogat şi mătăsos. Să aibă o ţinută mândră, să fie fixaţi pe picioare, o privire ageră pentru a preîntâmpina greutăţile grelelor concursuri. Vechii campioni belgieni (Ernest, Duray, Dr. Arthur Bricoux din Jolimont, precum şi cei din Franţa - Paul Sion, Robert Sion, Pierre Dordin etc.) nu agreau în volierele lor decât porumbeii foarte bine dezvoltaţi, fără defecte fizice, care de cele mai multe ori se pot transmite cu uşurinţă, chiar dacă sunt mici şi invizibile. Exemplarele mici erau eliminate şi nu opreau decât pe cei normal dezvoltaţi, aşa după cum procedau şi spartanii cu copii necorespunzători din punct de vedere fizic şi pe care-i suprimau. Un porumbel mic, fără forţă musculară şi fără o greutate portantă corespunzătoare este purtat de un vânt puternic ca pe o hârtiuţă şi deci nu mai poate ajunge la crescătorie. într-un zbor de fond, de 800-1000 km, porumbelul poate întâlni multe intemperii (ploaie, vânt, caniculă etc.) şi nu vor învinge decât cei cu voinţă şi o structură atletică, muşchi de oţel şi spirit de orientare foarte dezvoltat. Pentru aceste considerente sunt mult apreciaţi cei cu calităţile şi cu fizicul menţionat mai sus. Porumbeii procuraţi este bine să provină deci din familii a căror părinţi şi ascendenţi au avut calităţi de zbor deosebite şi a căror familii sunt constante, având caractere fizice cât mai asemănătoare. Porumbeii achiziţionaţi trebuie să aibă sexul bine imprimat, atât pentru mascul cât şi pentru femelă, cu caracteristicile respective. în situaţia când această imprimare de sex, ca înfăţişare nu corespunde, adică: masculul are capul de femelă, iar femela cap de mascul, în ambele cazuri se apreciază că acest fapt ar reprezenta un defect. Un mascul care are cap de femelă nu face o impresie bună. Marii crescători susţin că un asemenea mascul, la zboruri şi în crescătoriile lor nu reprezintă o valoare sportivă. În ceea ce priveşte femela cu aspect de mascul, părerile lor sunt că un astfel de exemplar va efectua zboruri de calitate în mod permanent şi aproape întotdeauna sunt "stâlpi de temelie" al crescătoriilor acestora, cu condiţia de bază ca ele să aibă o origine bună. Este mult mai greu să obţinem o femelă frumoasă decât un mascul frumos. Faptul acesta este confirmat de numeroase expoziţii de porumbei călători. Femelele sunt acelea care imprimă fizicul produşilor şi de aceea este necesar să avem femele reuşite în crescătoria noastră şi chiar cu aspect de mascul. O femelă puternică, cu aspect de mascul, provine dintr-o femelă bună prăsitoare. De asemenea, din
femele de prăsilă obţinem cei mai frumoşi descendenţi, care au condiţie standard necesară şi bune rezultate la zbor. Încă din anul 1896, în Belgia şi alte ţări din apus, s-a tras concluzia, în general, de către marii columbicultori, că porumbeii celebrii, care dau cele mai bune rezultate la zbor şi erau premiaţi pe primele locuri la expoziţii, proveneau din astfel de femele cu aspect de mascul. Când un exemplar tânăr şi puternic pe care-l considerăm mascul şi este în realitate femelă, atunci trebuie să-l păstrăm cu grijă, deoarece descendenţii unei asemenea femele ne poate produce exemplare valoroase, dacă o împerechem raţional şi are o origine familială de renume. O femelă mică, pipernicită are
tendinţa de a moşteni defectele strămoşilor săi. Dacă dintr-o anumită pereche de porumbei s-a născut tineret mai mic decât tipul respectiv, acest lucru ne conduce la faptul că perechea de prăsilă n-a fost bine potrivită. Dacă avem un zburător de calitate, dar necorespunzător fizic, atunci să-l lăsăm să obţină succese în zboruri, dar să nu-l destinăm pentru prăsilă, deci să producă descendenţi. El va produce un tineret mai mic decât el, iar după câţiva ani vom avea o crescătorie de porumbei mici, pitici, necorespunzători din punct de vedere fizic. Mijlocul cel mai sigur şi cel mai eficace de a preîntâmpina ruina crescătoriei este folosirea pentru naşterea tineretului, a unei femele puternice, cu toate că are aspect de mascul. Nu trebuie păstraţi: descendenţii care în ceea ce priveşte fizicul, forma lor, lasă foarte mult de dorit. Este necesar ca un columbofil inteligent crescător de porumbei călători, să pornească de la început, cu păsări de rasă bună, material valoros, provenind dintr-o crescătorie de porumbei omogeni, cu aspecte fizice de standard internaţional, urmând ca el să facă numai selecţionarea produşilor şi să elimine pe cei nereuşiţi şi necorespunzători la zbor. Va trebui deci să oprească subiecţii cei mai reuşiţi şi în felul acesta columbofilul fie începător, sau avansat, nu va mai avea nevoie să aştepte ani mulţi ca să poată să obţină rezultatele mult dorite în crescătoria sa. Trebuie ştiut că dintr-un cuplu valoros, descendenţa scade ca valoare sportivă şi aspecte fizice şi că numai printr-o împerechere consangvină între cele mai bune elemente din cuplul respectiv şi o selecţie severă, putem să alegem pe cei mai buni, astfel vom păstra rasa la nivelul procurat sau eventual să fie depăşită. Desigur că pentru îmbunătăţirea rasei ce o avem este absolut necesar să mai achiziţionăm porumbei de rasă bună şi cu un standard fizic remarcabil, care desigur şi la zborurile efectuate de descendenţii lor ne vor da satisfacţiile mult dorite de fiecare. Columbofilul nu poate deci fi un rău columbicultor, dar un bun antrenor sau bun columbicultor şi rău antrenor. Rolul nostru în columbofilie este de a fi şi una şi alta: şi bun antrenor şi totodată bun columbicultor. Noi trebuie să reunim într-un tot unitar ştiinţa antrenamentelor porumbeilor călători, cu ştiinţa creşterii porumbeilor care este columbicultura. Greutatea în columbicultura constă în faptul că există, dealtfel ca în orice fiinţă, caractere care se văd şi altele care nu se văd. Toţi dorim să posedăm porumbei foarte buni, care să brieze tot timpul şi pe vând puternic, pe toate distanţele, oricare ar fi condiţiile în care se găseşte, dar aceste păsări aproape nu există. Cine-spune că posedă afirmă un neadevăr. Unii porumbei sunt foarte buni la viteză alţii, la demi-fond, alţii: la fond, iar alţii vin bine pe timp
senin, în timp ce alţii pe vreme rea, care deobicei predomină în ţara noastră în lunile când se derulează concursurile. Sunt unii porumbei care vin pe timpul cutremurelor, explozii solare etc. Prin aceasta vreau să arăt că cel ce doreşte să fie un bun columbofil de la început trebuie să se axeze ce porumbei doreşte să păstreze, căci această categorie de porumbei cumpăraţi vor forma temelia crescătoriei. Trebuie, deci, să ne hotărâm ce fel de porumbei dorim, apoi să căutăm constituţia fizică dorită, ereditatea porumbelului, care este scrisă în pedigreu, căci acest minunat "motoraş" ciudat zburător diurn este o fiinţă complexă, care însă şi astăzi ascunde multe curiozităţi, pentru care fapt este îndrăgit aşa de mult de columbofili din cele mai vechi timpuri. Dacă dorim să populăm crescătoria cu
porumbei de fond, care sunt cei mai căutaţi de columbofili, va trebui să ţinem cont de mai multe particularităţi; fiecare individ se naşte cu procesul său ereditar, deci care se transmite prin moştenirea calităţilor predecesorilor săi (reproducere, rezultate la concursuri care pot stabili precis dacă porumbelul este de fond sau viteză). S-au văzut porumbei slabi în aripă sau rău formaţi la spate, triumfând la curse lungi şi luând locuri de vârf în probele cele mai grele. Acestea însă sunt cazuri rare, dar care dovedesc bine că sângele, rasa este un factor de care trebuie totdeauna să ţii seama pentru a obţine succese în concursuri. Creierul porumbelului este tot atât de indispensabil ca şi muşchii, aripile, inima şi plămânii şi nici cel mai rutinat şi apreciat arbitru naţional sau internaţional, din întreaga lume nu poate judeca la vedere, dacă porumbelul le are, sau sunt necorespunzătoare. Toate acestea i-au fost dăruite porumbelului ca şi tuturor vieţuitoarelor de pe glob numai de puterea divină a lui Dumnezeu. Porumbelul de fond are sternul mai lung, mai bine zis de mărime mijlocie. El este dur, solid. Când este prea lung este ieşit în afară, dar el este apreciat când este solid, neted şi să vină aproape să se confunde cu oasele furculiţei, care trebuie să fie cât mai apropiate. Atunci spunem că porumbelul este "bine format la spate" şi dacă el are un piept bun, plămâni buni, o inimă solidă, muşchii bine formaţi, antrenaţi, există şanse de a-l vedea reuşind la un concurs de fond şi mai ales dacă a moştenit în cel mai înalt grad facultatea de orientare în aer. Minimum de încărcătură, maximul de putere, antrenament şi sânge (rasă), acestea sunt condiţiile de căutat pentru a obţine rezultate în cultura porumbelului de fond şi în concursurile organizate pentru fond. Coloritul irisului nu s-a dovedit că ar juca un rol deosebit în ceea ce priveşte clasarea porumbelului călător. De asemenea, inelul de valoare. Există porumbei buni călători cu toate categoriile de ochi. Nuanţele irisului indica numai caracterele rasei; de asemenea, inelul de valoare, dungile negre, ochiul tricolor, bicolor au importanţă decât în interiorul rasei ce creştem, ca şi petele negre, musca (punctul alb) la ochi, târtiţa albă, tresele ruginii, unghiile negre sau albe etc. Acestea toate sunt deci caracterele rasei, în legătură cu câteva fenomene ereditare şi care dispar, persistă, apar sau reapar. în anul 2001 am obţinut din linia Descamp Van Hasten un pui ce era cu dungi ruginii pe corp şi guşa roşie (ruginie). Era un fenomen curios între toţi negrii mei de Van Hasten, care sunt Stichelbaut. L-am botezat "Zebra", căci avea coloritul penelor ca o zebră. După năpârlire el s-a făcut un bărbătuş splendid negru, ca şi părinţii lui.

În interiorul acestei rase de Stichelbaut se întâlnesc frecvent exemplare cu guşa roşie. Deci este o caracteristică a acestei rase. Unii se nasc negri cu o pană albă, un atavism, care vine de la Yzeren Kenedy, negrul cu pană albă, faimos, campion Stichelbaut. Fiecare individ se naşte cu procesul său ereditar; în consecinţă este periculos de a judeca asupra aparenţelor porumbelului călător, fiind imprudent a se pronunţa fără a cunoaşte nimic din istoria predecesorilor săi. Nu trebuie etichetat dacă se vede un porumbel pentru prima dată, ci abia după un studiu mai amănunţit, luând în considerare zborurile, reproducerea, putem stabili dacă porumbelul este de rasă de fond sau de viteză.